Artiștii Renașterii au readus la viață tragediile clasice grecești, iar unul dintre ei a fost chiar William Shakespeare, a cărui viaţă şi operă o celebrăm prin această serie de articole.
Haideţi să descoperim împreună câteva curiozităţi despre tragediile semnate de Shakespeare şi ce aduc ele nou în peisajul dramaturgiei universale.
Opera lui Shakespeare include 10 tragedii scrise între anii 1594 și 1607: Antony and Cleopatra, Coriolanus, Hamlet, Julius Caesar, King Lear, Macbeth, Othello, Romeo and Juliet, Timon of Athens şi Titus Andronicus.
Acestea sunt, probabil, cele mai faimoase opere ale sale. Mulţi considera că Hamlet este cea mai apreciată piesă scrisă vreodată. Pe de altă parte, piese ca Romeo si Julieta, Macbeth sau Regele Lear sunt uşor recunoscute, studiate şi jucate frecvent pe cele mai mari scene ale lumii.
Fiecare dintre tragediile lui Shakespeare are un personaj central care este supus unei experiențe chinuitoare, fiind doborât din măreția sa și având un final tragic. Cel mai elocvent exemplu este personajul lui Hamlet din piesa cu același nume, care este printre cele mai influente tragedii din literatura engleză, precum și cea mai jucată piesă a lui Shakespeare.
Protagonistul tragediei, întotdeauna un personaj de viță nobilă, are un ”defect tragic” de caracter, care contribuie la autodistrugerea sa. Acest defect este caracteristic măreției sale, dar îi generează degradarea, determinându-l să comită greșeli și judecăți nepotrivite. Astfel, eroul începe să se înstrăineze de sine și de susținătorii săi și se izolează. Începe să decadă de la nivelul său înalt și suferă un eșec, în ciuda faptului că încearcă să își redobândească statutul superior. În cele din urmă își conștientizează greșelile, dar prea târziu.
Un aspect important îl constituie suferința la care este supus, suferință cu care spectatorii se identifică, experimentând spaimă, teroare și milă.
În final este redată pacea existentă înainte ca evenimentele să aibă loc, cum, spre exemplu, în Regele Lear, după moartea personajului principal care dă numele piesei, tronul este luat de Edgar, iar pacea este restituită. Aici găsim procedeul pe care Aristotel îl numește ”katharsis”, adică un sentiment de alinare și împăcare.
Un alt aspect proeminent al tragediilor este şi moartea protagonistului. Acest element apare in toate tragediile shakespeariene, Macbeth, Regele Lear, Hamlet, Othello şi Antoniu şi Cleopatra.
Pentru omul arhaic și chiar pentru numeroși oameni religioși, moartea aduce decepția finală asupra oricărei speranțe semnificative, fiind o metonimie a înfrângerii. În tragediile aduse în discuție, moartea nu reprezintă expresia extremă a suferinței umane, ci are rol simbolic, accentuând dezamăgirea și înfrângerea. Cuvintele proclamate de Hamlet în ultimele sale momente, „Restul este tăcere” nu aduc în prim plan ideea de suferință, ci sunt un ecou al înfrângerii, ecou care este menit sa facă publicul să rezoneze pe aceeași notă.
Așadar, tragedia tratează unul din marile paradoxuri ale vieții. Nu propune o soluție la acest paradox. Nu ne transmite ideea că viața își păstrează semnificația în ciuda înfrângerii, nici nu arată inutilitatea speranțelor umane, ci confirmă acest paradox, intrigând și suscitând cele mai adânci cugetări.
Tragediile shakespeariene, deși scrise pentru publicul din acea perioadă, se axează în jurul unor teme precum trădare, război între națiuni, intrigi politice, comploturi, precum și defecte umane, care încă sunt relevante și astăzi. Publicul modern rezonează cu personajele complexe al căror tragism transcende spațiul lor temporal, dilemele, defectele și viciile găsindu-și un echivalent în stările cu care oamenii din secolul 21 se confruntă. Se poate argumenta că Shakespeare, așa cum este știut astăzi, a fost de asemenea “creat” de cultura populară, iar, cu toate că majoritatea nu cunosc foarte multe despre viața sau opera lui, sunt familiarizați cu ideea de dragoste tragică din Romeo și Julieta sau cu întrebarea “A fi sau a nu fi?”
Autor: Radu Anușca, profesor Shakespeare School
