Dau regatul meu pentru un cal!
Chiar dacă cel mai probabil Richard al III-lea nu a rostit aceste vorbe în timpul bătăliei decisive de la Bosworth din anul 1485, ci Trădare! Trădare! Trădare, faptul că ele apar în piesa omonimă a lui Shakespeare le-au ridicat la rang de adevăr istoric. De altfel, acesta este cazul pentru toate piesele așa-zis istorice scrise de dramaturgul englez. Deși istoria face parte integrantă din multe piese shakespeariene, numai 10 și-au câștigat dreptul de a fi numite drame istorice: Henric al VI-lea (trei părţi, 1591–1592), Richard al III-lea (1592–1593), Richard al II-lea (1595), Henric al IV-lea (două părţi, 1596–1598), Henric al V-lea (1598–1599), Regele Ioan (1596) şi Henric al VIII-lea (1613).
Aceasta nu înseamnă că Shakespeare nu cunoștea istoria Angliei. Dimpotrivă. El și-a bazat scrierile pe cronici bine-documentate cum ar fi Unirea celor două nobile şi vestite case, Lancaster şi York (1548) de Edward Hall şi Cronicile Angliei, Scoţiei şi Irlandei (1577) de Raphael Holinshed. Însă Shakespeare era interesat de efectul dramatic al acestor evenimente pornind de la credința că istoria este ciclică, se repetă, deci din ea se pot extrage învățături importante. De aceea, Shakespeare a și ales câteva momente cheie din istoria Angliei: perioada dintre 1199 (venirea la putere a lui Ioan-fără-Ţară, Regele Ioan) şi 1547 (moartea lui Henric al VIII-lea), războiul de 100 de ani cu Franţa (1337–1453) şi războiul celor două Roze (1455–1485). Fiecare din aceste tragedii istorice începe cu lupta pentru tron sau pentru consolidarea acestuia și se încheie prin moartea monarhului şi printr-o nouă încoronare.
Încă de la început, piesele istorice ale lui Shakespeare s-au bucurat de o mare popularitate. Aveau și de ce. Cum să nu îți placă o piesă cu intrigă palpitantă, comploturi neașteptate, incursiuni în viața regilor, dar și a oamenilor simpli din perioada medievală și bătălii puse în scenă cu talent? De altfel, acesta este și motivul pentru care renumitul teatru londonez Globe a ars în ziua de 29 iunie 1613. Acoperișul de papură al teatrului a luat foc în timpul piesei Henric al VIII-lea când s-a tras cu tunul.
În plus, prin intermediul pieselor istorice, Shakespeare a scris pentru contemporanii săi făcând aluzie nu doar la societatea medievală, ci și la situația politică, socială și culturală din epoca elisabetană și iacobină. Acestea ar putea fi câteva din motivele care ar explica popularitatea uriașă a dramelor istorice shakespeariene. Conform unor rapoarte, în martie 1592, piesa Henric aI VI-lea a fost pusă în scenă de şase ori într-o singură zi, la teatruI The Rose, pe când piesa lui Thomas Kyd Tragedia Spaniolă de trei ori, iar Evreul din Malta al lui Christopher Marlowe numai de două ori. Încă o dată se dovedește capacitatea extraordinară a lui Shakespeare de a atrage publicul în număr foarte mare.
Dar Shakespeare a mai reușit o performanță în piesele sale istorice. A reușit să creeze cel mai nobil erou (Henric al V-lea), cel mai trist personaj negativ (Richard al III-lea) și cel mai iubit personaj comic (Sir John Falstaff). Și, deși ficțiunea se împletește cu adevărul istoric, spectatorii moderni nu mai pun la îndoială autenticitatea lor și apreciază monologurile pline de tâlc.
Fiindcă William Shakespeare a reușit să transforme istoria în realitate astfel încât oamenii să se poată identifica cu faptele istorice chiar și la sute de ani de la producerea lor și să le retrăiască cel puțin la aceeași intensitate, dar cu o miză morală mai mare.
Autor: Oana VETRICI, profesor Shakespeare School
